Rușinea… un sentiment care se naște, parcӑ, odatӑ cu noi.
Când suntem mici, ne e rușine sӑ ne spunem numele, vârsta, sӑ jucӑm un rol într-o scenetӑ, sӑ recitӑm o poezie, sӑ recunoaștem cӑ am luat o notӑ micӑ și chiar și atunci când pӑrinții sau învӑțӑtorii vorbesc despre noi...
In adolescențӑ, ne e rușine sӑ admitem cӑ am fost pӑrӑsiți, sӑ spunem „te iubesc”, sӑ recunoaștem cӑ am picat un examen, sӑ ieșim în stradӑ dacӑ nu suntem îmbrӑcați cu haine „la modӑ”, sӑ ne scoatem din buzunar telefonul care nu este tocmai „de
ultimӑ generație”...
Ajunși la maturitate, ne e rușine sӑ le spunem pӑrinților cӑ îi iubim, sӑ recunoaștem de fiecare datӑ când greșim, sӑ admitem cӑ nu putem fi buni într-un anumit domeniu, sӑ nu fim ridicoli încercând sӑ dӑm o explicație...
Mai apoi, ne e rușine pentru greșelile copiilor noștri, pentru cӑ poate nu suntem un exemplu
bun pentru ceilalți, pentru faptul cӑ nu am reușit sӑ înfӑptuim tot ce ne-am propus în viațӑ...
Va veni oare momentul în care vom fi pe deplin împӑcați cu noi înșine? Momentul în care vom spune tare și rӑspicat, fӑrӑ pic de emoții în glas „Ӑsta-s eu și sunt mândru de mine!”
Eu lucrez
la asta!
Voi?
No comments:
Post a Comment