De-a dreptul penibil

 

 

Anul trecut, am lucrat timp de o lunӑ și jumӑtate într-o fabricӑ de conserve. Programul era de la 8:00 la 12:30, apoi pauza de masӑ o orӑ și iar lucru de la 13:30 pânӑ...pânӑ când terminam!

Trebuia sӑ încep lunea. Duminicӑ, problemӑ! Ce sӑ îmi iau de mâncare pentru mâine la muncӑ? Oare ceilalți ce mӑnâncӑ? Şi-mi pregӑtesc pizza, o pun bine în folie de aluminiu și hop, în ghiozdӑnel! Pun și niște prӑjiturele, o sticluțӑ de apӑ...

Şi vine ziua cu pricina, ora prânzului, mai exact. Imi urmez colegii pânӑ la cantinӑ. Acolo, pe lângӑ o masӑ și câteva scӑunele, un cuptor cu micro-unde. Colegii, fӑceau cu rândul la el sӑ își încӑlzeascӑ mâncarea. Vine și rândul meu. Ultimul, adicӑ! Iau frumos pizza și o pun în cuptor. Mӑ așez la masӑ și aștept. Şi începe. Fss! Bum! Poc! Mӑ sperii, mӑ ridic, mӑ uit pe geam... Aștia râd. Mӑ uit la ei, mӑ panichez și mai tare. Adica, aștia sunt proști, explodeazӑ uzina și noi mâncӑm... sӑ nu mai zic ca și zgomotele se întețeau! Colegii, dragii de ei, erau pe sub mese! O doamnӑ mai simpaticӑ, se oprește din râs, normal cӑ și ea râdea, se duce lângӑ cuptorul cu micro-unde și îl deschide. Zice: „Mâncarea ta. Cred cӑ e gata.”.

Hai! Ai dreptul sӑ râzi. Şi eu râd acum, dar atunci mӑ fӑcusem ca ouӑle de Paști...