În ziua prevăzută pentru control, ajunsă în cabinetul doctorului, am început prin a completa un formular. Am răspuns la o mulțime de întrebări. Totul decurgea mai mult decât bine. Analizele toate bune, starea mea de sănătate - perfectă, kilogramele în plus -unul pe lună...
Asistenta m-a rugat să mă întind și să ridic puțin bluzița. M-a dat cu un fel de gel și urma să-i ascultăm bătăile inimii. Nu se auzea nimic deși se tot plimba cu aparatul dintr-o parte în alta a burticii. A venit și doamna doctor, reproşându-i tinerei că nu a pus gelul care trebuie. A luat de la capăt operațiunea, a început să-mi apese pe burtică de parcă ar fi vrut să treacă prin ea.
"- Nu merge. Vă facem ecografie. "
Eu abia așteptam să îmi facă ecografie ca să-mi spună dacă e fetiță sau băiețel. Eram nerăbdătoare să ştiu cum să mă adresez burticii, în ce culori să-i facem camera, după ce fel de hăinuțe să mă uit,... Urma să facem și o poză super drăguță pe care să o pun pe Facebook. Să dau astfel vestea cea mare tuturor prietenilor și cunoștințelor.
Se uitau amândouă la ecranul ecografului. Plecau capul spre stânga, spre dreapta, fără să zică nimic.
"-Ce se întâmplă, e totul bine?"
"-Aşteptați, nu se vede bine..."
Au continuat să se uite împreună la acel ecran... Eu eram liniștită, nici prin gând nu-mi trecea că la 18 săptămâni de sarcină s-ar fi putut întâmpla ceva rău.
Asistenta vine şi se asează în stânga mea. Doctorița mă ia de mână şi-mi spune:
"- Doamna Ghercă...s-a oprit. S-a oprit din evoluție. Nu îi bate inima şi nu vedem nici o mișcare..."
(...)
M-am internat în spitalul din oraș, a doua zi. Am văzut un ginecolog care mi-a explicat cum se vor desfășura lucrurile. Copilașul era destul de măricel dar a decis că o să-mi dea ceva pentru dilatare, ce va acționa pe timpul nopții iar a doua zi, de dimineață o să-mi facă anestezie generală și o să-mi aspire copilașul. M-am pregătit psihic (dacă se poate spune ca poți fi pregătit pentru o astfel de intervenție) pentru chiuretaj.
În dimineața următoare, vine un alt medic la mine în salon şi-mi spune :
"Doamna Ghercă, eu sunt medicul care se va ocupa de dumneavoastră astăzi și e de datoria mea să vă spun că având în vedere dimensiunile fătului, în urma chiuretajului ați putea rămâne cu multiple traume interioare, ceea ce v-ar putea afecta atât sănătatea dumneavoastră cât și următoarele sarcini. Este alegerea dumneavoastră dar eu cred că ar trebui să vă provocăm naştere naturală. "
V-ați uitat vreodată la un film din seria SF? Cel cu sfârșitul lumii, de exemplu, când pământul se surpa sub picioarele personajelor? Sau unul în care plouă atât de puternic încât se rupe cerul? Sau unul în care un criminal psihopat macelăreşte de viu un om? Cam asta simțeam eu în acel moment. A doua oară în două zile.
Mi-au dat pastile pentru declanșarea contracțiilor. Nu-şi făceau efectul, așa că am luat din nou pastilele, câteva ore mai târziu. Apoi mi-au făcut epidurala. Câteva minute mai târziu, după ce am mai băut un rand de pastile pentru contracții, a venit o doctoriță să-mi rupă apa. N-a putut. M-a mai lăsat preț de câteva minute şi-apoi a revenit pentru ruperea apei. De data asta a reușit. Între timp începuseră şi contracțiile. Pavel mă ținea de mână. Eram noi doi, pierduți, speriați. Încă nu înțelegeam prea bine ce avea să urmeze. Văzusem multe nașteri în filme. Gravida cu iubitul de mână, medici și asistente împrejur. Agitație, urlete,...
La noi era liniște. Am simțit la un moment dat o durere mai mare şi-am știut că ăla e momentul. Puiul a ieșit din mine, fără efort, fără o mulțime de oameni să-l ajute... Am apăsat pe butonul roșu al telecomenzii şi în câteva secunde a venit doamna doctor. I-am explicat ce am simțit şi imediat s-a umplut de oameni încăperea în care eram. Au urmat scoaterea placentei şi curățarea interiorului.
Cu masca de oxigen pe față, plină de perfuzii și cabluri, aproape că aveam o stare de bine. Complet amorțită, cu soțul care mă ținea strâns de mâna stângă, cu o doamnă drăguță în dreapta, care și ea mă ținea de mână și îmi explica cum să-mi controlez respirația, o alta care se apleca peste mine să-mi şteargă fruntea şi să-mi umezească buzele, cea care mă curăța, cea care ținea ecograful, doctorul anestezist. Chiar era ca în filme. Doar că eu tocmai născusem un copil mort...
(...)
"Fiți puternici, o să vedeți că data viitoare o să fie bine! "
"Nu vă pierdeți credința şi speranța! Dumnezeu vă pregătește, cu siguranță, ceva frumos!"
"Voi sunteți niște luptători, ați muncit mult pentru ceea ce aveți astăzi! Trebuie să luptați în continuare! "
"Aşa a fost să fie... putea fi mai rău! "
"O să vedeți că următorul o să fie sănătos, deștept și frumos, aşa ca voi! "
"Suntem alături de voi! Dacă aveți nevoie de ajutor, orice, nu ezitați!"
... o parte din cuvintele celor dragi.
Problema e că eu, acum, nu îmi fac griji și nu mi-e frică de viitor. Cu prezentul mi-e cam greu. Mi-e greu să-mi șterg din minte toate planurile pe care ni le-am făcut. Botez, vacanțe, poze mii și mii, educație, zâmbete, familie, prieteni, schimbări în alimentație și stil de viață, timp, iubire...
Cum de la spital n-am primit încă nici o explicație, încerc să găsesc singură răspunsuri și am tendința să mă învinovățesc. Nici Doamne-Doamne nu-mi dă vreun semn, nu prea-L înțeleg. Adică nu-L înțeleg deloc, ce să zic prostii.
Aștept răspuns la întrebarea "DE CE?". S-ar putea să nu primesc. Sper să existe totuși o explicație, în termeni medicali. Mi-e greu să cred că aşa a vrut Dumnezeu. Nu cred că El vrea să curme vieți făpturilor nevinovate şi nici să frângă inimile oamenilor care atât de mult îşi doresc un copil...
Dacă pot spune că am rămas cu ceva bun după această experiență... Nu, nu sunt sânii. Ăia mi s-au micșorat la loc, imediat. Dar mi-am dat seama (de fapt știam deja dar poate că aveam nevoie de un refresh al minții şi al inimii), mi-am dat seama că am o familie minunată și niște prieteni extraordinari! Permiteți-mi să insist. Am în viața mea oameni deosebit de buni, nemaipomeniți! N-am cuvinte să le mulțumesc tuturor pentru că mi-au fost alături. Unii mai îndrăzneți şi mai vorbăreți, alții mai retrași, mai tăcuți. Dar în egală măsură, lângă sufletul meu, chiar și de la distanță.
Inițial n-am vrut să știe decât ai mei... Simțeam că nu vreau să vorbesc cu nimeni, că n-am nevoie de mila nimănui. Dar apoi mi-am dat seama că îmi face bine să vorbesc. Îmi face bine să plâng. Îmi face bine să aud cuvinte frumoase, încurajări.
Sper ca într-o zi să vă povestesc și despre un bebeluș (cel puțin unul) gălăgios, în plină formă. Dar până atunci...
